Foarte buna purtare

03 Aug 2010 Un comentariu

by Lia in Oameni

Într-o vizită la policlinică plus câteva stopuri prin magazine mici și mari, am întâlnit tot felul de personaje care, cred eu, nu ar fi trebuit să lucreze cu pacienții/publicul.

Nu voi insista asupra cazurilor de rea practică. Nu este frumos, și pe deasupra sunt mult prea familiare. Voi menționa numai trei întâmplări… din cele terminate cu bine.

1. Mă îndreptam cu avionul spre Londra, unde aveam să mă mut în casă nouă. Dar… avionul avea întârziere, aterizând cam la miezul nopții, mult după ora pe care o anunțasem persoanei care trebuia să mă aștepte – Terry. Nu aveam nici credit pe telefon, iar cele publice refuzau să funcționeze. Închis pe linie. Sun la operatorul meu telefonic, să văd dacă pot încărca ceva credit. Nu se putea. Dar, ca prin minune, vocea de la “Relatii cu clienti” mi-a spus ca exista o cale sa pot suna. Mi-a cerut numarul lui Terry… si mi-a spus ca va reveni. Dupa vreo doua minute, aud aceeasi voce spunandu-mi ca face legatura. Apoi, cateva semnale, si o aud pe Terry pe linie. Seara a fost salvata.

2. Eram intr-un supermarket din Londra. Voiam sa cumpar niste peste, vad ceva la un pret… poate un pic prea bun sa fie adevarat. Iau. Ma duc la casa, ma uit pe bon… ceva nu era in regula. Era mult mai scump. Desi il achitasem deja, ma intorc sa vad unde am gresit. Nu imi dadeam seama. O vad pe sefa de magazin si o rog sa ma ajute. Cu rabdare, imi arata ca preturile aveau o sageata, sus sau jos, pe care nu o observasem. Imi cer scuze. Iar sefa: “Nu, noi trebuie sa ne cerem scuze pentru confuzie. Vom schimba etichetele sa nu mai fie nici un dubiu. Doriti o stornare?” … De atunci, m-au avut client fidel.

3. In Sibiu, la policlinică. Aveam un mic beteșug care nu îmi dădea pace. Fusesem la un cabinet particular, la o doamnă doctor car mi s-a părut mie… pur și simplu omenoasă și grijulie. După consultația inițială, m-a chemat numai la policlinică să nu fie nevoie să plătesc și celelalte consultații. Doamna se ocupa de fiecare în parte, stând și peste program pentru a vedea și ultimul pacient. Într-adevăr m-am făcut bine, iar la ultima mea vizită acolo, am întâlnit o bătrânică, la vreo șaptezeci de ani. Am plecat împreună spre casă. Mi-a spus: “Doctorița asta… e pânea lui Dumnezeu. M-o ajutat pe mine, și pe toti cei care merg la dumneaei. Dumnezeu s-o ajute să-i dea zile…” După ce am întâlnit și alți medici despre care mă întrebam dacă chiar sunt oameni, mi-am dat seama de ce, la sfârșitul programului, acea doamnă avea mereu pe masă o sumedenie de buchete de flori.