Arta fugii de acasă — mini album foto

Cu sănătatea care merge tot înspre mai bine și adeverința medicală după mine, mi-am anunțat șefa de catedră (cum ar veni la români), că îi fac o vizită pe la prânz în Trent Park, să îi dau adeverința. Deși Trent Park nu e aproape de casă, am zis să o iau la picior, cam 10km de mers de la mine din Finchley. Poate măcar așa să îmi vină pofta de mâncare, care m-a părăsit și m-a lăsat de izbeliște… Mi-am luat și pozarul, cu gândul să merg în pădurea din spatele conacului din Trent Park. Acolo sunt stejari seculari, și zambile sălbatice, care în aprilie înfloresc foarte frumos. Deși cam devreme, mi-am luat și un set în plus de baterii… dar speram că nu avea să plouă, ca de obicei…
Am terminat formalitățile, și am luat-o la picior înspre pădure. Ajuns acolo, nu am mai vrut să mai plec. Am zis: pe lumina asta, eu mă întorc acasă numai după ce se întunecă. Iată și motivul:

Verdele crud al mugurilor și frunzelor, poiana de narcise galbene și o lumină fantastică mă îmbie: “mai stai cu noi”! Și cum să rezist unei asemenea invitații? Lumina mi se părea ireal de frumoasă… ca în visele mele cele mai rafinate.

Am ignorat narcisele, și am căutat zambilele, aceste flori atât de specifice pădurilor bătrâne din Anglia. Iată una:

Apoi, m-am întors la narcise, îmbătându-mă cu mireasma lor… și făcându-le poze:

O iau apoi spre iazul din spatele pădurii — poate găsesc ceva mai interesant acolo?

Verde crud, căldură și mii de flori ale paștelui. Am trecut de iaz, și am ajuns în parc… iar în parc, ce să vezi?

O sumedenie de lalele pestrițe, Fritillaria meleagris. Printre cele mai frumoase flori, care împodobeau odinioară și România… flori pe care mi-am dorit foarte mult să le văd…

Iată și de ce…

Cu un model în formă de tablă de șah — cum le este și numele englezesc, de altfel, lalelele pestrițe sunt de o delicatețe rară… dar nu numai ele…

O floarea paștelui albastră, cum nu am mai văzut până astăzi. Florile paștelui (Anemone) sunt foarte delicate. Dacă rupi una, ea nu își mai revine. Se ofilește și moare. În România, la marginea pădurilor, mereu găseam buchețele de flori muribunde… păcat… florile trebuiesc culese numai cu aparatul foto.

Ies din pădurice și mă duc în parc…

Și alți locuitori ai parcului încep să apară… cine să fie oare? Foarte interesată de aparatul foto, o veveriță americană:

Mă întorc înapoi la iaz…

Și ce aud? niște trompețele, ca de jucării pentru copii. Jucăriile înotau la ceva distanță, dar cu muuuultă răbdare am reușit să le fotografiez…

Doi tineri îndrăgostiți: rațele mandarin, masculul în haine de paradă și femela în haine de camuflaj. Ceva mai mari decât un porumbel, rațele mandarin au fost aduse în Anglia ca păsări de ornament, dar au scăpat din grădini și acum se înmulțesc liber, prin scorburile copacilor bătrâni.

Iată și rățoiul, în toată splendoarea. Rățușca, mai nervoasă, se tot scufunda, fără teama de a-și strica penele.

Trec iarăși în pădure, cu gândul să plec… și uite pe cine văd.., un iepuric!

Trec mai departe, cu gândul să mă duc acasă… începuse să se înnoreze… mă duc încet-încet către ieșirea din curte… și primesc o escortă. Cineva mergea, la câțiva metri în stânga mea, și se îndrepta spre mine… cine oare?

Iată și escorta mea: un fazan superb, fără nici o teamă de oameni: posibil să fi cerșit, în felul lui, mâncare — altfel nu văd de ce să fi venit la mine… sau poate fiindcă arătam și eu a fazan? nu cred, dar vreo 20-30 de metri tot am mers împreună… mai greu a fost să-i fac poză, că era la umbră și nu prindeam…

Dau să plec, dar nu: văd că iar frumos, și mă uit la hartă: unde să mă duc? acasă, nu. Ochesc o rezervație pe hartă, și mă întorc în Trent Park…

Am luat-o pe altă parte, trecând de uriașul cedru — atât de mare, încât nu am putut să îi cuprind coroana in întregime, în spatele meu fiind clădiri…

Narcisele din Trent Park, si soarele mă îmbiau să mai stau… dar am luat-o spre vest, în speranța că voi ajunge în rezervația pe care o ochisem. Nu mai fusesem niciodată acolo…

Trec prin zona de picnic, privind la arborii cu muguri și flori.. și intru în pădure…

În pădure, am o surpriză. Voiam să ies din Trent Park, să trec strada și să o iau spre rezervație. Trent Park e un parc uriaș, suficient de mare cât să adăpostească un oraș. Și nu mai fusesem până atunci atât de departe. Mai rău, îmi muriseră bateriile… și le luasem, din greșeală, pe cele descărcate. Ajung la un gard electrificat… unde eram? Mă uit pe hartă, potecile de pe hartă erau altfel… busola pur și simplu nu mergea. Am dat-o încolo de busolă… Știam că la momentul respectiv soarele e la vreo 240 de grade, și am mers după Soare… știam sigur că ies la stradă, dau și de poartă, și pe poartă scria Pericol de Moarte. Înghit în sec. Harta era cu totul aiurea… am mers pe lângă gard, nu văd pe nimeni, ciulesc urechile, și fac ochii mari, văzând că arborii din jurul meu erau retezați de pe la 3-4 m (poze la cerere), fără coroană sau pur și simplu morți. Mi se părea că aud voci, pe după deal. Merg vreo 500m, și dau de recepția și întrarea principală a parcului. Îi înjur în gând pe ăia cu harta, și o iau spre rezervație…

Rezervația era întunecoasă — soarele era deja aproape de orizont, și mulți arbori aveau frunze mari, persistente, umbrind totul in jur. Așa că aparatul nu mi-a mers — eu nu fac poze cu blitz. Am făcut vreo sută de poze, care au ieșit care mai de care mai neclare. Nu am stat prea mult în rezervație, din două motive foarte interesate pe care le voi prezenta mai jos: niște mașini dintr-o categorie aparte, ce populează marginea rezervației, precum și un anumit tip de arbori pe care prefer să nu îi întâlnesc după căderea serii…

Cam asta mi-a fost povestea… m-am întors acasă, după un total de 9h40 de minute parcurse, cu o pauza de 30min. Distanta aproximativă acoperită, 40 de kilometri, incluzând toate ocolurile.