Sfârșit de an cu gâștele de Canada
31 Dec 2008 Un comentariu
in Natura
Am fost ieri de dimineață la lacul Darland (iarăși), fiind ceață și brumă. Vreme bună pentru un nou set de poze, credeam eu, însă lumina dimineții nu este grozavă la Darland. Am văzut o pereche de Anas crecca, o rață mai timidă ce locuiește în Europa de Nord și zonele învecinate. Dăi sa fac poză, nu aveam destulă lumină și nu puteam folosi blitz-ul. Așa că am plecat la băltoaca din capătul străzii unde sunt rațe obișnuite, găinușe de baltă (Gallinula ) și gâște canadiene (Branta canadensis), o specie venită din nordul Americii de Nord și, de asemenea, una din cele mai mari specii de gâște. Nu sunt timide, mai ales gâsca cu pui supărată e de evitat. De aceea, sunt considerate dăunătoare în unele locuri.
Mie mi-au părut simpatice…
La o oarecare depărtare de baltă, văd cele patru gâște rezidente păscând pe câmp… Nu stiu care este sexul lor, insa le-am dat nume — Athos, Porthos, Aramis si D’Artagnan, dupa eroii romanului “Cei trei muschetari” de Al. Dumas. D’artagnan are tendinte independente.
Cei trei muschetari
Cand cei trei muschetari se uita intr-o parte, D’Artagnan are alte intentii…
Si paseste in afara, iesind din zona cu iarba…
… pasind agale inspre balta… pe strada pustie…
Intre timp, Athos, Porthos si Aramis cautau iarba frageda…
D’Artagnan aterizeaza pe pojghita subtire a baltii si incepe sa strige, din cand in cand Porthos ii raspunde.
Apoi, cu zgomot si batai de aripi, Athos, Porthos si Aramis aterizeaza pe pojghita cu un scartait de “frane” — picioarele lor pe gheata care incepuse sa cedeze.
Porthos se aseaza langa D’Artagnan si incepe sa strige triumfator la randul sau… apoi, gastele isi fac de lucru printre rate…
Dupa o vreme, gastele trec la odihna. Cea din stanga isi tine echilibrul pe un picior, capul afundat in pene.
Zece imagini din natura londoneza
26 Dec 2008 4 comentarii
in Natura, Viata mea Etichete:Darland, imagini din londra, imagini din natura, lac, lisita, mlastina, padure, rau, rhododendron, zone umede
Astăzi am avut parte de vreme frumoasă așa că, imediat ce m-am trezit din pat, m-am îmbrăcat, am luat “pozarul” și am iesit afară. Fiind o zi frumoasă, nu am mai trecut deloc pe la pârâul cu minuni din piatră din două motive. 1: nu voiam să mă vadă cineva, astăzi fiind soare lumea se va înghesui să meargă la țară. 2: lumina era mult prea bună să nu mă duc să fac poze. Am făcut în total 428 de poze, dintre care am șters jumătate, restul au trecut prin alte filtre, rămân cu vreo 45… Cred că pe la poza cu numărul 200 am început să îmi dau seama cum se reglează aparatul pentru lumină slabă 
.
Am luat-o la început în jos pe Dollis și am făcut poze toată dimineața… Aceasta este “aleea secretă” pe unde pot ajunge la școală…
Dollis Walk
Iar aici este lacul “secret” unde se plimbau în voie găinușe de baltă (Gallinulla chloropus), lișițe (Fulica atra) și rațe (Anas platyrhynchos). O lișiță (m-a urmărit cele două ture cât am ocolit lacul. I-am făcut pe plac, i-am făcut și ei poză.
Lacul "secret"
Lisita
M-am intors apoi pe alta parte, unde ma tot intalneam cu persoane in varsta, mai ales, alergand pe deal. Am fost acasa pentru pranz apoi am mers la Rezervatia Naturala Lacul Darland…
Jungla din Londra. In prim-plan Rhododendron, planta invaziva insa placuta la vedere.
Inca o imagine de langa lac
Apus de soare vazut din mlastina
Padurea de langa lac
Lacul Darland
Soarele incepuse sa apuna. Am plecat acasa, facand mai multe poze pe drum…
Rhododendron in camp la apus de soare
Apus de soare intr-un camp de "marar" urias. Plantele, acum uscate, aveau intre 2 si 3 metri.
Fluierul din piatră
26 Dec 2008 Scrie un comentariu
in O poveste, Viata mea Etichete:cantec, fluier, muzica, nai, pasari, piatra, silex
Am avut parte de un Crăciun neobișuit — fără masa tradițională, fără pom de iarnă… De asemenea, primul departe de România.
În prezent locuiesc cu o familie de evrei — interesant este că ei au sărbătorit Crăciunul în stil englezesc și am luat masa de Crăciun cu ei — am avut multe lucruri de văzut — pocnitorile cu surprize, budinca flambată cu unt de lichior si curcanul cu jeleu de coacaze au fost cateva noutati culinare… M-a surprins putin faptul ca sarbatoreau si ei Craciunul, insa mi-au spus ca ei locuiesc in Anglia si au adoptat si sarbatorile englezesti…
In afara de masa de Craciun — care a fost delicioasa, mai ales budinca nu am avut prea multe pe agenda. Sa citesc legislatie m-am abtinut, am zis ca macar de Craciun sa o las mai moale, desi am inventat cateva metode noi si distractive de a citi legile, si acum abia astept sa dau peste un “document legislativ” sa il citesc cu pofta.
Am iesit, in schimb, mult pe afara.
Ieri am fost la locul de unde am colectat uneltele din silex. Am intrat in rau si da-i si cauta. Desi data trecuta primele doua lucruri pe care le-am ochit printre undele saltarete au fost doua fosile, acum nici urma de fosile! In schimb silex la discretie, am luat si din poteca o “secera” de piatra fiindca nimeni nu stia ce era. Am colectat cateva pietre “dubioase” si hai cu ele acasa.
Una, gasita in bazinul unui izvor, era perforata intr-un fel cel putin bizar, si despicata intr-o parte… Ma tot intrebam ce e… mi-am dat seama repede ca perforatia este naturala, provenind din caracterul materialului — tot Silex & Co.
Fluierul. In dreapta sus si mijloc sunt cele doua orificii...
Unul din cele doua orificii era astupat de granule mai mari de nisip. Cu nedumerire, ma intrebam care e misterul pietrei respective… la ce era ea buna?
In partea de jos se poate vedea o taietura...
Mai mult, spartura din partea de jos era facuta cu grija. Cred ca cioplitorii paleoliticului stiau bine ce faceau…
Ma intrebam care este rostul obiecului, daca avea vreunul. Uneori ma indoiam chiar ca trecuse prin mana unei alte fiinte omenesti. L-am intors pe toate partile, apoi l-am luat in mana stanga sa ii fac o poza…
Obiectul, asa cum era el cioplit, se potrivea perfect in palma mea stanga…
Obiectul se potrivea perfect in mana stanga...
Si mi-a venit ideea de a sufla in gaura, desi orificiul de jos era astupat de nisip.
Atunci mi-a venit ideea de a sufla...
Ceea ce am auzit m-a surprins. Era un sunet suav, ceva intre fluieras de copii si nai.
Si, sufland in el mai tare, am scapat si de nisip…
Cu degetul aratator, plimbat pe a doua gaura, puteam controla sunetul… un sunet, acum, frumos, un suflu subtire, linistitor si delicat…
Ma intreb daca este cu adevarat un fluier folosit de oamenii din vechime sau un capriciu al naturii…
Iar daca este al oamenilor, ce cantece au trecut oare prin el? Poate cantece de pasare, care poate au fost primele “cantece” care au trecut de pe buzele oamenilor la fluier, de la fluier la alte instrumente, iar de aici la simfonii…
In cele mai frumoase simfonii poti asculta cum canta pasarile… poate sute de mii de ani, noi, oamenii, le-am invatat cantecele iar apoi au devenit si ele parte a sufletului nostru, devenit din ce in ce mai delicat in sutele de mii de ani ce au trecut.
Nu stiu daca ma insel sau nu in privinta originii fluierasului din piatra. Ii multumesc izvorului pentru ca mi l-a aratat si mi l-a oferit cadou in ajunul Craciunului. Misterul, sper, il voi dezlega impreuna cu specialistii unui muzeu din Londra.
Multumiri — Credits
24 Dec 2008 Scrie un comentariu
in O poveste
English version below…
As dori sa multumesc public tuturor celor care mi-au dat o mana de ajutor in acest an… Sau, printr-un singur cuvant sau gest, au reusit sa schimbe multe…
In primul rand parintilor si familiei, pentru tot.
Apoi, prietenilor vechi — se stiu ei — pentru ca au tinut aproape. Mai ales Monicai, m-a ajutat intr-un moment greu. Multumesc, Monica.
Lui Luca Dezmir, pentru multe lucruri, in special pentru implicarea intr-un proiect deosebit, Avantaj la Start.
Profesorilor de la ULB Sibiu — Prof. Univ. Dr. Constantin Dragulescu (cu multe multumiri), Dr. Doru Banaduc si Dr. Angela Banaduc, Prof. Univ. Dr. Emil Popa pentru sprijinul acordat.
Lui Ionel pentru fosile si d-lui Prof. Dr. Dan Grigorescu pentru amabilitatea sa, precum si pentru ca mi-a aprins, cu multi ani in urma, pasiunea pentru stiintele naturii prin cartile pe care le-a publicat. D-lui Dr. Gheorghe Ploaie pentru ajutor si bunavointa, D-nei Dr. Hazel Faulkner pentru sprijinul sau.
Doamnei Danielle Benson pentru ca a avut grija.
Celor pe care nu i-am (mai) intalnit, dar le multumesc pe aceasta cale pentru clipele placute si cuvintele de intelepciune: Sean, Bernard, Vlad, Codruta, Mir, Alessandro, Daniela, Bogdan. (ordine aleatorie).
Lor, celorlalti pe care nu i-am numit aici si cititorilor mei le doresc Sarbatori fericite si Craciun cu bucurie! La multi ani!
I would like to thank all who helped me this year. Or, through a single act or word, they changed many things…
Firstly, to my parents and family for everything.
Then, my old friends — they know who they are — for keeping in touch. Especially Monica, who helped me through a hard time. Thanks, Monica.
To Luca Dezmir, for many things, especially for the chance of getting me involved in a special project, Avantaj la Start.
To my professors back at “Lucian Blaga” University Sibiu — Prof. Dr. Constantin Dragulescu (many thanks), Dr. Doru Banaduc and Dr. Angela Banaduc, Prof. Emil Popa for support.
To Ionel for the fossils and Prof. Dr. Dan Grigorescu for his kindness, as well as for igniting my passion for nature studies through the books he published. To Dr. Gheorghe Ploaie for help and good will, to Dr. Hazel Faulkner for her understanding…
To Mrs. Danielle Benson for her care.
To those I have not met (at least recently), but they gave me a good time and good advice: Sean, Bernard, Vlad, Codruta, Mir, Alessandro, Daniela, Bogdan. (random order).
To them, the ones I haven’t named here and to my readers I wish a Merry Christmas (where appliable) and a happy new year!
Osul
23 Dec 2008 Scrie un comentariu
in O poveste Etichete:fosila, os
Aceasta schita este o opera de fictiune.
Se spune ca cristalele isi aleg ele stapanii.
Si cunosti un cristal prin fierbinteala pe care o emana.
Sa fie la fel si cu fosilele?
Cu mocirla trecand de glezne, mergand fleosc-fleosc cu bocancii in namol, inca una! mi se descheie siretul. Ma grabeam tare. Un instinct mai vechi decat mine ma grabea sa ajung acasa inainte de apusul soarelui desi nu aveam cum sa stiu — era deja nor… In spate, mlastina si copacii nu aratau imbietor. Si, desi pe aici se plimba linistita cate o batranica sau cate un atlet, pe mine nu ma incanta catusi de putin sa stau seara in apropierea baltoacelor. Si vad cum siretul mangaie lateralele bocancilor deja plini de argila. Era timpul sa iau masuri radicale. Vad paraul de langa drum si imi zic: “Ia sa vad acum. Bocanci de firma cu Gore-Tex. Tin la apa?” Si intru in apa cu bocancii. Ma aplec sa iau un bat sa curat noroiul. Din obisnuinta, “scanez” sedimentele dintr-o privire, iar degetele mele se indreapta catre un colt alb ce se itea din sediment. Nu vedeam prea bine ce e, o piatra mai interesanta, probabil o fosila. O iau si o bag in buzunarul de la sac. Parea calda in mainile mele.
Fara sa fie nevoie sa mai caut, ma aplec dupa o margine lucioasa si rosie. Nu mai vazusem asa ceva. Era o lama din piatra, fina la atingere. Imi scapa insa din mana, iar in locul unde scapa, vad altele si altele. Nu stiu cat timp mi-am petrecut cautand prin apa pescuind dupa silex. Dar am bagat totul in buzunarul de la sac si am sters-o de acolo.
Acum ma intreb cum … am vazut eu sedimentele in lumina slaba…
Cateva zile, am stat sa imi aranjez colectia, ignorand cioburile si fosila.
[Fosila va fi denumita de acum incolo, din motive estetice, os.]
Le-am pus intr-o nisa sa nu stea aproape de mine.
Desi osul era cald, imi parea ostil, rau. Frustrat e pe putin spus.
Nu voiam nici sa ma uit la el. Desi il pescuisem cu mana, am gasit o punga sa nu il ating. Il tineam in nisa, sa nu fie in camera cu mine.
Dar, curiozitate stiintifica. Ce e?
Stergand praful din arhivele creierului meu, ce se hranea cu carti de paleontologie acum zece ani, ma tot gandesc. Juma’ de vertebra? Naaah, e prea neregulat. Dar alta idee incepuse sa se infiripe: daca este un calcaneus? (os al calcaiului).
Caut poze cu calcaneus pe net, uitandu-ma dupa poze care sugereaza si canalele Havers. Seamana, dar nu rasare. Dupa ce am cautat o gramada mi-am dat seama de trei lucruri.
1. Habar nu am ce e.
2. Daca este un calcaneus este unul foarte neobisnuit.
3. Ceva rau s-a intamplat cu el inainte sa fi fost fosilizat.
Osul era si mai suparat, aproape ca “ardea”… Ma uitam la el ca la Mandala si numai sa ma abtin sa nu ii vorbesc.
Atunci a vorbit el.
Am vazut ca modelul a ceea ce credeam eu a fi canale pentru vase de sange dar nu erau, era regulat. Era modelul unor incisivi, poate lup.
Poate m-am hazardat prea mult cu explicatiile? nu stiu. Dar m-am gandit, ca, orice fiinta ar fi fost, a avut un sfarsit pe care noi nici nu vrem sa il concepem pentru noi, insa pe care noi il rezervam fiintelor ce ne servesc ca hrana. Nimic mai putin, atunci cand mananci un hamburger. Chiar daca nu lasi urme pe os, lasi urme in alt fel…
M-am uitat din nou la os, de data asta cu mila. Partea superstitioasa din mine zice ca el m-a chemat la parau sa il pescuiesc, sa il iau la mine si sa ii aflu povestea…
Osul s-a linistit. Dupa multe ore din noapte in care am cautat in zadar o replica a osului, el a devenit calm.
Stia ca l-am inteles. Si imi invatasem lectia.
Astfel, am luat o punga cu sigiliu, i-am dat niste gauri sa respire, am pus osul in ea, am scris cu markerul pe eticheta si am pus-o inapoi in nisa.
Ma gandesc sa tratez mai bine animalele de acum incolo… lupul respectiv nu se gandea ca cina lui avusese un suflet, unul care a ramas speriat in piatra sute de mii de ani inainte de a se linisti, impartasindu-si povestea cu cititorii blogului meu.
Comentarii recente