Triumful luminii

Varianta iniţială a lucrării apărută în revista de cultură a Societăţii “Anton Pann”, Povestea vorbei august 2008.

Pentru ca mi-a plăcut mai mult varianta initiala, ti-o las sa o citesti pe aceasta.

Odată cu ultimele raze ale soarelui la apus, luminile colorate ale oraşului se aprind una câte una, sclipind vesel.

A existat însă un timp în care apusul soarelui însemna sfârşitul domniei luminii şi începutul domniei întunericului, ce dura până în zori. Focul, candelele sau lumânările nu schimbaseră prea mult lucrurile. Întunericul îşi avea partea lui, iar lumina partea ei.

Acum cincizeci-şaizeci de ani şi mai bine, a început însă o luptă acerbă pentru a aduce lumina în casele oamenilor, pe străzile oraşelor şi satelor, în biserici, şcoli, dispensare, fabrici şi până în măruntaiele pământului. Această luptă a avut eroii săi.

La scurt timp de la întoarcerea de pe front dintr-al doilea război mondial, unde a activat în transmisiuni, bunicul meu Ion Stelea a abordat un domeniu de vârf la acea vreme – energetica. La acea vreme erau numeroase sate şi comune neelectrificate, iar reţelele existente dinainte de război îşi arătau tot mai mult limitele.

Astfel a început lupta. În orice anotimp şi pe orice vreme, bunicul meu mergea prin sate pentru a face electrificări. Nu era deloc uşor. Oamenii ieşeau la muncile grele, mergând la pădure pentru a tăia arborii şi a săpa gropile pentru stâlpi. Deoarece nu erau suficienţi oameni pregătiţi, bunicul îşi lua şi ucenici pe care îi forma ca electricieni. Era foarte exigent, nu tolera indisciplina. Deşi în alte locuri umbrele tăcute ale morţii mai făceau victime printre electricieni, bunicul meu ţinea cu tot dinadinsul ca totul să fie făcut „ca la carte”, fără vreo abatere care să fi putut duce la incendii şi accidente de muncă.

Pe măsură ce pe străzi şi în case se aprindeau mai multe şi mai multe lumini, acele umbre care înfioraseră secole de-a rândul imaginaţia oamenilor se retrăgeau, învinse, neavând nicio putere. Umbrele erau gonite din case, de la răscrucile de drumuri, de pe câmpuri, negăsindu-şi liniştea nici măcar în mine şi peşteri. Odată cu lumina, venea speranţa în puterea tehnologiei de a schimba faţa lumii. Iar întunericul, deşi inconştient şi amorf, îşi strângea şi el forţele haotice, încercând să atace reţelele electrice şi noile structuri apărute care îi tulburaseră somnul. Reuşitele sale începeau să devină din ce în ce mai rare. La fiecare atac dat de forţele sale oarbe, oamenii luminii deveneau mai numeroşi şi mai bine pregătiţi să îi facă faţă.

Electricienii şi-au continuat lupta în sate. Mare le fusese bucuria sătenilor când primiseră lumină – „Când s-a aprins becul ne-am uitat la el în linişte trei zile, am dormit cu lumina aprinsă.” – spunea o bătrânică. Forţele haosului deveneau tot mai tensionate, pe măsură ce se retrăgeau… Pândeau din umbră fiecare greşeală ce ar fi putut fi făcută, fiecare izolaţie sau contact imperfect. De cele mai multe ori erau neputincioase… Instalaţiile erau făcute aşa cum trebuia.

Bunicul a trecut încet-încet la partea de proiectare, planificare şi coordonare, lăsându-le oamenilor pregătiţi de el să-i continue o parte din muncă. Deşi, atunci când era vorba de a face lucrări mai delicate, nu avea încredere în ceilalţi. Ţinea să le facă, să le simtă şi să le verifice el însuşi şi să nu lase loc de greşeală. Îşi conducea oamenii către victorie.

La 57 de ani bunicul meu s-a retras. Şi în sectorul energetic apăruseră tente politice pe care el ca om al tehnicii nu le înţelegea…

Au trecut mulţi ani de-atunci.

Pe măsură ce a înaintat către optzeci de ani, acele forţe haotice cărora le făcuse parcă în ciudă, nelăsând loc de eroare s-au întors împotriva lui, atacând instalaţia electrică a propriei sale case. Încetul cu încetul, la fiecare atac al haosului, casa se cufunda tot mai mult în beznă. Aproape de momentul morţii sale, casa nu mai avea deloc lumină.

Când i-a fost dus trupul neînsufleţit în biserică, s-a lăsat întunericul şi acolo, rămânând numai licărul lumânărilor. O pană de curent ce l-a făcut pe dascăl să exclame „Tocmai domnul Stelea, care ne-a adus nouă lumină să nu aibă parte de lumină!”

Poate că odată cu înmormântarea s-au risipit, total epuizate, şi forţele întunericului. Odată cu ultimele raze ale soarelui la apus, luminile colorate ale oraşului se aprind una câte una, gonind umbrele confuze departe, departe de noi şi de gândurile noastre…

This post is in fact a story published in a cultural magazine. It is about my grandfather’s fight against the chaotic forces of darkness. He was a pioneer of electrification – he brought electricity and light to villages, towns, factories and mines. I presented this story as a battle between the forces of light and the blind forces of darkness. Ironically, my grandfather’s house remained without electricity close to his death. Still, the battle has been won by the forces of light.